Istoria viticulturii în România

(de Răzvan Zamfir, editor Business Cover; decembrie 2013)

 

Vinul e o tradiţie atât de veche în zona actuală a României, încât aproape că se confundă cu istoria acestei regiuni. Sunt mai bine de 2.700 de ani de când se consumă vin în această parte a lumii, astfel încât, deşi în prezent e concurat puternic de alte licori mai puţin nobile, vinul îşi continuă relaţia profundă cu oamenii şi e prezent în toate momentele importante ale vieţii, de la cele ezoterice, la sărbătorile tradiţionale.

 

Unii istorici cred că plantarea viţei de vie în zonă e anterioară celei a primelor cereale, iar referinţe istorice la vinul proto-dacilor şi dacilor au făcut şi Strabo şi Diodor din Sicilia.

Importanţa zonei viticole traco-dace o dovedeşte şi localizarea zeului Dionysos (Bachus la romani) în Tracia. De altfel, proto-dacii avea un zeu asemănător – Sabazios – care ar fi putut fi preluat de greci şi personificat în Dionysos.

Viţa cultivată în regiune era din, hai să-i spunem, soiul Vitis Silvestris, primul „domesticit”  tocmai la începutul neozoicului şi se bea neamestecat cu apă, după moda scitică, cel puţin aşa scrie legendarul Homer, care susţine că războinicii greci au găsit vinul în Tracia.

Dacă ar fi să aşezăm în timp cultivarea şi consumul de vin în regiune, există informaţii conform cărora agatârşii – populaţie care cu 700 de ani înainte de Christos ocupa zona actualului judeţ Mureş – erau renumiţi prin viile lor.

Ca să fie şi mai colorată incursiunea în istoria vinului autohton, poetul Ovidiu – exilat de Augustus la Tomis, actualul oraş Constanţa – scrie că geţii ştiau să producă şi un fel de coniac, concentrând vinul prin îngheţare.

Primul mare eveniment

Din istoria cunoscută a viticulturii zonei este măsura regelui dac Burebista (82 Î.Chr. – 44 Î.Chr.) de a defrişa viile. Poate că dacii erau beţivi, poate că a vrut să diminueze tentaţia vecinilor de a ataca continuu Dacia, renumită pentru vinul ei. Cert nu se va şti niciodată.

Oricum măsura lui Burebista a fost doar o mică piedică în dezvoltarea viticulturii, la cucerirea Daciei de către Traian în urma celor două războaie, producţia vinurilor dacice era în plină expansiune.

Romanii au bătut apoi monedă şi la propriu cu vinul din Dacia, moneda Dacia Felix lansată în vremea lui Traian, cât şi o altă emisiune din perioada împăratului Decius (cu puţin înainte de abandonarea provinciei de romani) ilustrau Dacia sub forma unei femei care purta în braţe doi copii, unul ţinând un ciorchine de struguri, iar celălalt spice de grâu.

După retragerea aureliană (271-275 D.Chr.) Dacia a devenit terenul de joacă al mai tuturor popoarelor migratoare care pătrundeau în Europa, şi e de crezut că plantarea viţei de vie a suferit, deşi nu a dispărut.

Viţă de vie

Haosul şi informaţiile puţine vreme de aproape un mileniu legate de populaţia acestei zone, nu prea lasă multe şanse de a descoperi cum a evoluat viticultura în regiune, dar, atâta vreme cât denumirile istorice s-au păstrat (Napoca, Olt, Mureş) şi populaţia trebuie să fi avut o oarecare continuitate, deci şi obiceiurile sale.

Mai ales că, în Evul Mediu, apar dese menţiuni ale calităţii şi cantităţii vinurilor produse în toate cele patru viitoare provincii româneşti (Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea).

Astfel că există date despre consumul vinurilor moldoveneşti la Constantinopol, Varşovia sau Viena, în vreme ce producţia din Ţara Românească se exporta în Egipt şi Imperiul Otoman (care nu cucerise încă Constantinopolul).

Dezastrul

A lovit în secolul 19. Mai exact, iniţial, în 1880 în Arad, apoi în 1884 la Chitorani în Prahova, a fost semnalată filoxera care în circa un deceniu a distrus aproape tot ce însemna viţă de vie autohtonă. Rău, dar şi oarecum bine, pentru că podgorenii români au importat soiuri nobile franţuzeşti, italiene, ba chiar şi adaptări germane.

De atunci, însă, a început şi cultivarea soiurilor hibride, de slabă calitate, care şi acum pun probleme pe piaţa vinului, iar apariţia lor a fost cauzată de sărăcia unora dintre cultivatori care nu au putut planta soiuri nobile, altoite.

Evident, chiar în timpul repunerii pe picioare a viticulturii româneşti a început Primul Război Mondial, după zece ani Marea Criză şi, ca să pună capac, Al Doilea Război Mondial şi venirea la putere a comuniştilor.

Ca efect, unele specii de viţă româneşti aproape au dispărut, în vreme ce hibrizii au prosperat în micile proprietăţi particulare care au supravieţuit naţionalizării graţie poziţionării lor în regiuni mai apropiate de munte.

Aici, putem de altfel să şi căutăm motivele scăderii consumului de vin, în raport cu alte băuturi, dar şi aplecarea către soiuri ignobile, de calitate redusă, dar ieftină, cu care producătorii prezentului se confruntă.

Despre soiurile româneşti de vin şi cele importate aflate acum în producţie sau nu în România, vorbim, însă, episodul viitor.